Am ștampilat titlul ăsta încă dinainte să mă apuc să creionez textul în sine. Pentru că am simțit că Ioan Chirilă a avut dreptate când și-a numit una dintre capodopere astfel. Duminicile sunt frumoase chiar și joia. Au farmecul lor și sunt anumite locuri în care ele au rămas la fel de lirice și de neschimbate ca în poveștile moștenite din cărțile scrise de nea Vanea însuși.
Am văzut o mulțime de oameni care probabil ar fi fost mai câșigați fizic stând acasă și odihnindu-se după o zi de muncă așteptând o alta, venind la stadion să vadă fotbal. Oameni la care te uiți, le oferi un bună ziua șters iar ei îți zâmbesc și realizezi că sunt personaje care de fapt merită mai mult decât ceea ce le oferă viața de zi cu zi. Mult mai mult.
Vestea că viitorul celor de la Foresta vine să se confrunte cu viitorul micuțului lor orășel în faza județeană a cupei româniei a fost primită cu entuziasm de oamenii din Salcea. Pe un teren ce nu cu mult timp în urmă nu era nimic altceva decât un loc uitat de lume, dar care prin voința de a juca fotbal a unor puști a devenit cel mai iubit loc al comunității, Unirea Salcea și Foresta Suceava II au oferit un spectacol demn de înregistrat și proiectat drept material didactic celor care spun că fotbalul românesc nu are viitor.
Greu de spus ce a fost mai frumos. Lumea care a uitat cât de rece e afară, jocul în sine, ocaziile, golurile, bucuria sau emoția. Toate au contribuit involuntar la cea mai minunată formă de dragoste pentru fotbal, comuniunea dintre cei din teren și cei ce stau cu sufletul la gură pe margine. Pentru că, la urma urmei un viciu e un viciu, iar microbismul e cel mai incurabil dintre toate.
Elevii pregătiți de Andrei Ițco au fost mai buni pe tabelă, reușind să concretizeze trei ocazii în timp ce Unirea Salcea s-a ridicat la nivelul adversarei din eșalonul superior având numeroase ocazii salvate însă eroic de portarul galben-verzilor. Fotbalul e câteodată un sport nedrept care nu merită întotdeauna să aibă un câștigător din simplul fapt că nu merită întotdeauna să aibă un învins.
N-am vrut niciodată să ne întoarcem în timp, un timp în care sportul însemna mai mult decât bani și afaceri, cât n-am vrut să acceptăm ideea că vremea romantismului oferit de balonul rotund nu trebuie să se evapore cât noi încă mai tânjim după el.
Poate că de pe stadioanele astea uitate undeva la margine de lume, ne poate surâde un nou început. Fotbalul e o artă, iar ca-n orice artă, ce-i ce îi cunosc tainele stau ascunși undeva așteptând să fie descoperiți.
Și mai există ceva pe stadioanele astea uitate undeva la margine de lume, zvâcnirea aia de suflet care e pe cale de dispariție pe marile noastre arene. Fără ea, zece academii Hagi, nu te fac Hagi. Fără ea, joia nu se poate face niciodată duminică.
