Am scris ultimul meu articol când trebuia de mult să fi pus stop, cam de pe vremea când aveam deja doi ani de când țurca era mare prietenă cu Foresta. Am tot continuat să scriu, să sper și să aștept, căci lucrurile bune nu vin imediat sau fără sacrificiu. În ultima vreme am încetat să mai scriu, concomitent cu venirea pandemiei, fără a putea participa la meciuri, am zis că nu are rost să-mi exprim opinia, să mă trezesc să îmi dau cu părerea în necunoștință de cauză.
Am refuzat să merg pe stadion, nu neapărat pentru că nu era permis, aș fi putut intra cu legitimația de presă, însă pentru mine, Suceava înseamnă suporterii ”galben-verzi” și mai puțin mercenarii din teren… deci, ce sa văd? Ceea ce este cu adevărat trist, este că m-am îndepărtat atât de mult de fenomen încât nici nu am urmărit astăzi meciul cu Oțelul Galați, sincer, nu am crezut nici o secundă în revenire, în șansă sau în porcăriile de care mă agățăm altădată. Pentru mine este clar că nu putem avea performanță fără un management performant, ajungând în punctul în care am început să le dau tot mai multă dreptate celor care strigau din toti plămânii “opriți risipa banilor publici”, în perioada în care eu spărgeam cu tot atâta ardoare semințe pe bătrânul Areni.
Mi-am amintit acum pe seară, să verific scorul, să faci egal acasă când ai fost învins cu 3-0 în meciul tur, e mai umilitor decât să fii învins cu același scor. Acest egal arată că nu se vrea, mai mult decât că nu se poate…când nu mai ai nimic de pierdut, ori dai 4, ori iei 4, ești tot acolo, impresia artistică oricum este deja trecută în catalogul lamentabilului. Am încheiat un sezon cu iz de neputință, triumfători în nimic, pierduți în marginea timpului, agățați în colțul hârtii, așteptând pe cineva să ne stingă lumina.
Ușa vestiarului se aude scârțâind, bătrânul Areni suferă în liniște, nicicând nu a fost așa umilit, pierdut în nu se poate sau în nu se vrea, cu oameni care nici nu-l înțeleg, nici nu-l iubesc…
Articol scris de: Lucian Acxanei
