Am uitat să mă bucur…

A trecut atât de mult timp de când n-am văzut un meci de fotbal încât am și uitat să mă bucur de fiecare început de weekend. Mă uit cu ardoare la poza din Serbia distribuită de colegul meu Adrian, în care tribuna e plină de suporteri și parcă mai mult mă cuprind nervii decât entuziasmul, dar mă și bucur, căci știu că într-o zi vom fi și mai mulți în tribunele stadionului Areni, mai înfocați și pătimași pentru echipa noastră. Am zis să vă las mai jos și poza distribuită de Adrian.

Am uitat să mă bucur deși am revăzut de zeci de ori golul doi din meciul cu Gaz Metan din cupă, cum țipam de nebun în timp ce transmiteam pe un live improvizat, alături de Adrian și Mr. Prezident, pentru aproximativ treizeci de mii de oameni. Țipam frumos, orice mi-ar spune oricine, cu voce pițigăiată ca cea a lui Ilie Dobre, păstrând desigur proporțiile, dar înțelegând pe deplin patima pentru fotbal.

Pe Areni acu’ puțin timp, ai noștri încasau goluri încât copiii care nu erau nici măcar prin clasa a 4-a, nici nu știau să le cuantifice, am uitat cum era să mă bucur de meciurile alea… Am uitat să mă bucur de oamenii nebuni care veneau cu sutele, uneori cu miile deși știau că foresterii vor scoate mingea din poarta de ne-o sătura să ținem scorul, și am uitat cum m-am bucurat când am învins pentru prima oară în acel sezon Mioveniul. De fapt, asta nu am uitat, și meciul acela are o semnificație aparte, pentru că la fel ca atunci, și acum, încă nu mi-am pierdut speranța că vom vedea fotbal de calitate, într-un eșalon superior, pe Areni.

În zilele acelea, deși lumina înspre viitor era opacă, aveam încrederea și speranța alături de toți nebunii, ce umpleam T2-ul că vom prinde și vremuri mai bune. Până să se întâmple asta, am decis în schimb să traim fotbalul așa cum ar trebui să fie tratat mereu, cu bucuria pentru spectacol, mereu alături de favoriți! Așa și acum, știu că întunericul va trece, chiar dacă astăzi am uitat să mă bucur, sunt sigur că voi striga din nou în boxele Areniului „Su-cea-va, Su-cea-va, Su-cea-va”, iar nebunii din „Cavalerii Nordului” îmi vor răspunde așa cum au făcut-o spre sfârșitul turului de campionat: „Aici e Bucovina, aici e casa noastră…”, poate că am uitat multe, dar versurile astea….n-am cum să le uit vreodată pentru că le simt cum simt imnul statului pe Arena Națională când joacă România, iar părul o simte și el și se ridică în timp ce pielea mi se face de gaină, de la vârful degetelor de la picioare până în vârful capului!

N-am uitat nici cum în meciul de cupă cu Dinamo, ai noștri Cavaleri din galerie, împreună cu restul spectatorilor, au dominat fondul sonor al stadionului în începutul meciului! Poate că pentru fotbal, greul abia începe, ori aproape s-a terminat, nu știu, dar sunt sigur că într-o zi ne vom bucura din nou împreună și vom striga cât ne țin plămânii „AICI E BUCOVINA, AICI E CASA NOASTRĂ”, ca mai apoi să sărim unul în brațele altuia la golurile favoriților!!! Uităm multe, dar cu siguranță nu uităm niciodată cine suntem, pentru că suntem o mare familie!

 

Articol scris de: Lucian Acxanei

Total
0
Shares
Related Posts