Britanicii își divinizează stadioanele supranumindu-le temple, în Italia obiceiul e ca ele să primească numele celor sfinți. Dacă e să se aplice și în cazul nostru asemeni celor anterior menționați, cum am putea curma suferința unui templu sau a unui sfânt?
Bătrânul Areni nu este nimic altceva decât un arc peste timp. Ba nu, sigur e mai mult decât atât. A văzut bucurii, eșecuri, lacrimi de fericire, promovări, echipe care au venit și echipe care plecat, suporteri născuți odată cu el și suporteri care nu-l știu decât din zilele de astăzi, așa cum e el acum. Cu vopseaua care încearcă să-i acopere vârsta și cu sfărâmăturile care nu fac altceva decât să o dea de gol.
Poveștile sale vor dăinui mereu, însă pe pământ totul are un termen de valabilitate pe care stadionul din Areni l-a depășit de mult timp, nu prin voința sa, ci prin încăpățânarea și nepăsarea unor oameni ce nu pot sau nu vor să înțeleagă asta, sau poate ambele.
Dacă ar putea vorbi, le-ar spune acestor oameni cât de aproape de pensie era el chiar și atunci când îi făcea pe Cașuba și Niță golgheteri, chiar și atunci când le-a oferit curaj lui Goian și Semeghin la debut. Cât de frumos și mândru era când îi călcau gazonul Steaua și Dinamo ori cum se auzea scandarea SU-CEA-VA când încă nu-i spuseseră ăștia că nu mai e așa tânăr doar ca să-i ia dreptul de a primi oameni și la tribuna superioară… N-ar putea înțelege.
Suceava merită un stadion nou și poate într-o zi cei care-i conduc destinele vor privi pe fereastră și vor vedea un templu sau un sfânt ce-și cere cu tot dreptul ștampila pe actul de pensionare doar pentru a lăsa loc unei arene noi care să-i ducă poveștile mai departe.
Articol scris de: Marian Silviu
